Am avut un vis...

Mergeam prin padure. Intunericul nu ma lasa sa disting figuri clare in stanga sau in dreapta, dar mergeam nestingherita inainte, fara a ma gandi la pericole. Poate ca asta facea povestea si mai interesanta: necunoscutul. Auzeam zgomote venind din toate partile si imi simteam picioarele mergand din ce in ce mai repede. Alergam gafaind, transpirata si confuza printre pomii dezgoliti invaluiti intr-o ceata densa. Vedeam siluete venind spre mine si incepusem sa tip. Strigam cat ma tineau plamanii, dar nimeni nu ma auzea.

In secunda urmatoare eram intr-o poienita. Era perfect. Apa cristalina se scurgea chiar pe langa picioarele mele, casutele in forma de ciupercute si copacei in miniatura ascundeau tot felul de animale mitice si oameni plini de viata. Cred ca eram in Rai. Chiar eram.

Am analizat atent fiecare particica a acestei lumi de basm, iar locuitorii ei m-au primit cu bratele deschise. In departare am vazut o casa ce imi parea atat de familiara. Era genul de coliba pe care il faceam in curte, cand eram mica, cu prietena mea. De fapt, ea il facea, fiind mult mai mare decat mine. Eu ma bucuram cel mai mult si cu greu ma lasam dusa de acolo la orele amiezii.

O coliba clasica, din coceni, cu nimic aparte. Ce avea deosebit era mirosul de mancare ce venea din interior. Pareau a fi clatite cu ciocolata, asa cum ne placeau cand eram mici.

M-am apropiat si acolo era. Ma astepta in prag, asa cum o facea mereu. Avea inca zambetul pe buze, desi timpul ii sculptase in mod clar cateva riduri. Nu era foarte diferita de cum mi-o aminteam, dar lacrimile mi-au navalit instantaneu. Nu imi venea sa cred ca o revad, in sfarsit, dupa 15 ani. Si nu oricum, ci in vis.

Am incercat sa o ating, sa imi dau seama daca este reala sau nu, dar ea mi-a pus mana pe obraz apoi m-a luat in brate. Am inceput sa plangem amandoua, nu stiu de ce. Nu a scos vreun cuvant, doar s-a uitat lung la mine, incercand parca sa spuna ceva.

Mi-a aratat toata gradinita pe care o avea in jurul colibei, mi-a descris fiecare floare in parte, dar le stiam deja pe toate. Erau florile din curtea bunicii. Am ajuns la parau, a incercat sa se aplece, sa bea putina apa, dar paraul a disparut. Mi-a spus ca ii este sete, iar in clipa urmatoare a disparut si ea.

Mi se parea nedrept. Voiam sa ma intorc sa o ajut, sa o scot de acolo, dar am relizat, atunci cand m-am trezit, ca ea chiar este in Rai si ma priveste acum, in neputinta mea de a face ceva util pentru ea.

Daca as putea schimba ceva in trecut, ar fi sa o aduc inapoi. As da tot ce am mai bun. Si as reusi, iar singurul loc in care ar fi sa o vad nu ar mai fi in vis, ci acasa, alaturi de noi, cei care am iubit-o neconditionat.