A trecut aproape un an si jumatate de cand am cunoscut-o. A
fost ceva spontan, cred ca a fost ceva de moment, da, cred ca se numeste
dragoste la prima vedere. Zilnic batand holurile facultatii, incercand sa evit
acea pereche de ochi care ma innebunea. Fara succes, insa. Orice miscare
faceam, era acolo. Nu ma urmarea, dar subconstientul meu isi dorea asta. Astfel
imi imaginam cum eram impreuna in orice moment.
Timpul trecea vazand cu ochii, iar eu eram din ce in ce mai
nebun dupa fata cu parul auriu si ochii albastri. Era un fel de cliseu, insa
era un cliseu ca ma seda. Imi amintesc prima data cand incercam sa intru in
vorba cu ea. Era inaintea unui partial, eram mort de frica, dar a sunat
telefonul. Neavand numarul, am raspuns intr-o doara, dar de la celalalt capat
al firului mi-a vorbit o voce pe care as fi recunoscut-o dintr-o mie “Ma
gandeam ca ai uitat de examen”. Mai amuzat, mai emotionat, ma gandeam ce sa ii
spun incat sa nu par un nesabuit. Asa a inceput totul. Asa a inceput prietenia
noastra.
Treceau zile, saptamani, luni. Vorbeam ore intregi fara sa
ne plictisim, imi povestea despre baietii pe care ii intalneste in fiecare
seara in club, imi cerea sfaturi despre petreceri si rochii, dar nu vedea ceea ce
vedeam eu. Poate nu eram prea evident, incercand sa evit penibilul, dar eram mort
dupa ea.
Luna cu luna, mi-am luat inima in dinti. Probleme in cuplu,
cu iubita mea de la acel moment, dar si “obsesia” pentru noua amica, au dus la
ruperea relatiei. Intr-o discutie, mai mult sau mai putin serioasa, am abordat
subiectul si motivul real al despartirii: “Te-am placut dintotdeauna, mi-a fost
greu sa imi recunosc chiar si mie, dar te
iubesc si tot ce vreau este sa fiu cu tine”. Acele cuvinte au venit mai repede
decat ma asteptam, dar raspunsul ei sec a intarziat sa apara “Nu stiu ce sa mai
zic.” Imi amintesc aceasta conversatie de parca a fost ieri. Am incercat sa o
evit cateva zile, imi era rusine, ma simteam ca un ratat sa fiu refuzat intr-un
asa mod de catre o fata. Poate nu se astepta. Cu siguranta nu se astepta. Am
vazut-o dupa week-end, intr-o luni, la seminar. Incercand sa ii evit privirea,
ne-am intersectat. “Ce mai faci? Nu mai dai niciun semn de viata?!”, m-a
intrebat. I-am zambit larg si am pretins in continuare ca discutia aceea nu a
avut loc.
Poate ca a trecut mai bine de un an de atunci, dar inca ma
emotionez cand o vad, inca rosesc cand ii tin usa sau ma ofer sa o ajut cu
bagajele. Pentru mine nu s-a schimbat nimic din punct de vedere sentimental. Am
aceeasi fluturasi in stomac pe care ii stapanesc cu greu. Incerc sa imi
controlez entuziasmul atunci cand petrecem ore intregi impreuna sau atunci cand
ma suna la 3 dimineata doar pentru ca se simte singura.
Incerc sa fac din mine un barbat adevarat, sa imi vad in
continuare de viata, sa accept faptul ca nu va fi niciodata ceva intre noi.
Incerc sa accept ca peste 10 ani ne vom reintalni, ea va avea familia fericita
pe care si-o doreste, dar nu cu mine.
Orice fac bun pentru ea, fac pentru ca tin la viitorul ei.
Incerc sa o conving in fiecare zi cat de grozava este. Cu siguranta nu isi da
seama, dar nimeni, niciodata, nu o va mai iubi asa cum o fac eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu