Din bucuriile Afumatiului

Bucurestean crescut in gradina afumatilor. Asa ma pot descrie. Am petrecut cea mai mare partea vietii pe ulitele acestei comune, acolo am invatat sa citesc, sa scriu si sa traiesc. Daca m-ati intreba acum daca vreau sa o iau de la capat, as spune ca da, dar cu jumatate de gura. Nu stiu exact ce s-a schimbat, dar privind din perspectivele unui adult, Afumati a devenit un orasel de provincie, plin de straini, fara unitatate.

Ma intreb de fiecare data ce as putea face sa schimb ceea ce au schimbat satenii in ultimii douazeci de ani. Copiii nu mai sunt atat de veseli ca inainte, nu ii mai vad jucandu-se pe strazi pana noaptea, cu julituri si tipete. Probabil ca este de vina tot acest “curent” care ii afecteaza pe copiii din toata lumea, tehnologia, prefer sa stea ore in sir in fata unui monitor decat sa se intalneasca la un fotbal sau o tura cu bicicletele. Dar asta este o cu totul alta problema.

Imi aduc aminte zilele friguroase de iarna cand bunica facea focul in soba, facea gogosi sau clatite si toti copiii de pe deal ne adunam in bucatarie sa mancam. Era o placere. Valea care da spre garla ne servea drept derdelus. "Ziua veteranilor" cand mergeam cu bunicul la comemorarea de la Monument. Mergeam cu drag la gradinita unde “doamna Vali” ne certa atunci cand ne tavaleam pe dusumelele vopsite cu motorina. Plangeam atunci cand nu venea nimeni sa ne ia, iar “doamna Dorina” ne ducea acasa pe fiecare in parte.

Imi lipsesc jocurile din curtea scolii, strigatele de bucurie, “podul de piatra” pe care il faceam cam la fiecare pauza.

Una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am este primul foc de Olelie. Avand poarta cu iesire directa in DN2, nu aveam voie sa petrecem aceasta sarbatoare asa cum se cuvine, dar intr-un an bunicul mi-a facut si mie un foc, in sant. Am si acum acel sentiment placut si bucuria unui copil care si-a vazut visul cu ochii.

Nu pot uita nici noptile in care ieseam pe geam si ma urcam pe garaj pentru a admira stelele si avioanele care aterizau, nu uit nici clatitele facute cu verisoara mea, nici ursuletii pe care eu si prietena mea, Ioana, pretindeam ca ii operam cu lumina inchisa, in patul din bucatarie (soarta a facut ca ea sa urmeze Medicina). Nenumaratele dati in care  ne jucam “de-a exploratorii” (tot soarta a facut in asa fel incat eu sa urmez Geografia si sa explorez “pe bune”).

Ma uit in ziua de azi cat de mult s-au schimbat aceste locuri. S-au construit o multime de cladiri noi, restaurante, parcari, parcuri, dar nimeni nu a stiut sa reconstruiasca copilaria din urma cu douazeci de ani.

Poate ca aceste lucruri se vor schimba, iar generatiile urmatoare vor reinvia traditiile. Continui sa sper. 

Sunt convinsa ca Afumati nu s-a pierdut, ca nu va ajunge o copie in miniatura a Bucurestiului.  Sper in continuare ca va da la fel de multe valori ca si pana acum, va modela personalitati si va fi un exemplu pentru alte comune.

Dragi consateni, bucuriile Afumatiului sunt nelimitate.