Doua cuvinte

Ne impartim timpul involuntar, alergam zilnic cu agenda intr-o mana, cafeaua in cealalta mana, dar în alergatura noastra,rămân lucruri restante,care nu sunt niciodată in agendă fiindca sunt in inimă. Şi cum inima nu ne preseaza niciodată,trecem zilnic peste foarte multe vorbe şi fapte pe care le amânăm la infinit.

Parinţii noştri ne iubesc şi ştiu ca ii iubim.Şi noi recunoastem această reciprocitate,şi noi ştim ceea ce ştiu ei.Dar,culmea,toată certitudinea asta ne face să luăm lucrurile mai uşor,sa tăcem cand ar trebui sa vorbim.Scuza pe care ne-o oferim noua,in primul rând,e ca parinţii ştiu.

Şi totusi,e foarte important să audă asta de la noi,să fie adevărul acesta din glasul nostru,nu din intuiţia sau din gesturile noastre.Nu mă refer la un “Te iubesc” spus automat şi extrem de des,ca americanii care işi spun “I love you!” de patruzeci de ori pe zi.Pentru parinţii noştri,aceste cuvinte inseamna mult mai mult decât sprijinul nostru.

“Mama,te iubesc!Tata,te iubesc!”.Sunt cuvinte care ne trec zilnic prin cap,dar uitam să le rostim,ne luăm cu altele si omitem faptul că parinţii trăiesc numai si numai pentru noi.

Oricat am fi de departe,de fiecare dată cand se asază la masă,se intreabă dacă noi avem ce mânca.Fie şi dacă caştigam de zece ori mai bine decat ei,ne intreabă mereu “Ai bani?Vrei sa-ţi dau?”.Chiar şi daca am stranutat din cauza unei alergii,inima mamei tresare cu teamă.Chiar dacă avem şi patruzeci de ani şi ne purtăm singuri de grijă,cea mai mare grijă tot parinţii ne-o poartă.De fiecare dată cand plecăm la drum lung,parinţii nu pun geană pe geană până când ştiu sigur că am ajuns cu bine.

Un Crăciun fară cei dragi este ca şi cum nu ai avea familie.Fără sa-ţi simţi parinţii aprope de sarbători nu poţi respira.în urmă cu doi ani,am fost plecată in tară unde am susţinut câteva spectacole de sarbători,alături de formatia mea.Dincolo de concertele frumoase,de aplauze si de toate aprecierile publicului ,in sufletul meu se purta o lupta crâncenă.Aş fi plecat şi pe jos de la Baia-Mare la Bucureşti,doar pentru că le simţeam lipsa.Toate telefoanele si vorbele dulci pe care le auzeam din partea lor,mă făceau să-mi doresc şi mai tare să revin acasă.

Tot părinţii mi-au deschis drumul în viată.Lor le datorez totul.Ei au fost cei dintâi ce m-au încurajat să cânt la pian,mi-au plătit toate cursurile si deplasările.Fară ei nu aş fi ajuns până aici şi simt toată căldura şi sprijinul lor.

Părinţii sunt cele mai importante fiinţe din viata unui om.Ar trebui să ne gândim ce vom face când ei nu vor mai fi?Oare le vom duce dorul?Oare atunci vom avea “curajul” să le spunem tot ce simţim?Atunci va fi prea târziu.Eu cred că nimic nu este mai important decât familia.Orice dorintă,orice implinire,orice dezamăgire,numai parinţii ţi-o inţeleg.Sunt singurele persoane care iţi sunt parinţi,fraţi,surori şi prieteni in acelaşi timp.Sunt singurele persoane cărora le poţi impărtaşi toate secretele.

Din profesia de părinte nu iesi niciodată la pensie.Şi atunci,de ce ar fi atât de greu să le spunem cât ii iubim?Măcar de sarbători,de zilele speciale,alături de traditionalele urări de sănătate sa adăugăm şi “Te iubesc!”.

Ar face orice pentru noi.Şi noi am face atâtea pentru ei!Aşa că hai să-i răsplătim şi din când in când să le spunem cât ii iubim. 

scris pe 30.11.2010